E vremea Crăciunului. A time to give, a time to care. Şi stai şi te uiţi la TV şi te bucuri de prăjiturile mamei, când… “cioc-cioc”. Te uiţi pe vizor, nimeni. “A, pula, s-a auzit de sus. Iar s-a îmbătat vecinu şi a scăpat ceva pe jos”. Şi te întorci la TV. Şi sună la uşă. Şi te uiţi pe vizor. Nimeni. “Ce pula mea? Nu deschid, că iar alerg cerşetorii cu steaua. Sau cu sorcova”.

Mă deplasez iar spre canapea, ding-dang. “BĂ, CE PULA MEA, A DAT STRECHEA IN VOI?” îmi urlă în creier vocea interioară a raţiunii. Mă uit pe vizor. Iar. De data asta un nene pe la treişcinci de ani, cu nişte hârtii în mână. Pula. Administratoru’. Sau cu curentu’. Sau gazele. Deschid.

“Doamne miluieşte…” bla bla bla pula mea. POPA CU BOTEZU’! Ca să fie sigur că răspunde lumea bagă dascălu’ la înaintare şi popa stă după colţ să intre cu japca în casă. Mai ales că românu e ruşinos credincios fraier şi nu-l dă pe popă afară. Pleacă mă d-aci, îmi dai cu stropitoarea cu smârcâz pseudo-sfinţit pe pereţi. Am zugrăvit astă vară, strici bunătate de lavabilă. “Nu primesc. Pa.”

Plătiţi taxe, găsiţi un job (nu o slujbă) care să nu fie sinonimă cu înşelăciunea şi nu mai vrăjiţi babetele cu Raiu’ şi cu Iadu’ că nu vă mai crede nici pula. Hai la mulţi ani!