A venit toamna. Cacat. Ploua prosteste, mocaneste, fara nici o noima. Nu poti sa iesi sa te plimbi, nu poti sa iesi la un suc, nu ai chef de nimic. Te chinui sa scrii niste randuri, dar cuvintele ti se opresc in buricele degetelor ce maltrateaza tastatura. Ar plange si ea. E toamna. Are voie… Cad frunzele, se strang recoltele. Cacat. Ploua. Am fost sa iau paine. M-a plouat. Am iesit la un ness. M-a plouat. M-am dus la net. M-a plouat. Acum s-a potolit. Sau mai picura. Habar n-ai ce se va intampla peste cinci secunde. A venit, a venit toamna, ma abureste Alifantis. Cica sa i se acopere inima cu un copac sau cu o umbra. Ba, ploua! O umbrela ar fi indicata. Bacovia s-ar simti numai bine. (considerand sistemul de valori bacoviene).

Vreme de numarat bani. N-am. Vreme de sporit natalitatea. Scump sa cresti un copil in ziua de azi. Vreme de dormit. Nu mi-e somn. E unu jumate … dar nu mi-e somn. La televizor nu e nimic interesant. Au observat si astia ca e toamna si au inceput cu telenovelele, cu Din dragoste bre, Iarta-ma si alti Jay Leno carpato - danubiano - pontici. Winamp-ul sare de la o melodie stupida la alta. A dat-o si asta in autumnita si ma enerveaza. Am cascat. E joi.

Sa moara, sa faca, sa dreaga… Azi e deja joi, 28 septembrie. De doua ore, azi e joi. Maine e vineri. Apoi vine sambata. Ei na… stiam ca stiai asta. Cica trebuie sa ma mut la Bucuresti, sa fiu si eu student la Capitala, sa ma fac baiat invatat, culturalizat, sa invete si eu o meserie, sa imi castig si eu painea. Sa nu mai stau ca parazitu’ pe spinarea altora, ca cica nu e bine. Fix p… Da’, fie… Şi cum am invatat de mic copil, nimic nu se castiga daca stai degeaba. Cica trebuie sa te chinui, sa faci sacrificii, sa stai drept in fata greutatilor si alte bazaconii de genu’ asta… Nu ma asteptam sa mi se intinda totul pe o tava de argint (sau macar din inox, dar nu Made in China). Dar nici sa mi se puna piedici peste tot, sa ma lovesc mereu de cate ceva/cineva… Dar stii ceva blogule? Sa-mi bag picioru’ daca-mi mai pasa. Nu pot sa mai dau inapoi, nu vreau sa mai dau inapoi. Am fugit destul. Tragem linie, pornim de la zero. Fruntea sus, tupeu cat cuprinde, durere-n cot.

Sper sa nu mai am parte de specimene ca la Brasov. Sper ca n-am sa mai intalnesc comunisti, mentalitati invechite, oameni gri, ascunsi sub titluri de jandarm, profesor universitar, prodecan. M-am saturat de oameni fara omenie, de persoane fara personalitate, de fete inexpresive, de capete patrate. Eu si-au trait viata. Acum sa ma lase sa mi-o traiesc si eu pe-a mea.

Ma gandeam ce repede au trecut ultimii ani. Observam ca ultimele zile trec atat de greu. Timpul e relativ atunci cand esti in expectativa. Momentele frumoase trec repede, clipele de neliniste se lasa batute cu greu. Bucurestiul imi va aduce clipe vesele, prieteni buni (mai noi sau mai vechi), poate ma va maturiza (dar nu prea mult, sper).

Am observat ca folosesc cam des cuvantul “sper”. Speranta ma caracterizeaza zilele astea. E singura arma pe care o am in fata celor ce vor veni. Fara speranta nu as avea nimic si, cu siguranta, m-as prabusi la primul hop. Sunt norocos ca am langa mine niste oameni extraordinari, care m-au sprijinit si care ma sustin in continuare. As vrea sa le multumesc cumva, dar cuvintele nu pot exprima ceea ce simt pentru ce au facut pentru mine.

Auzi blogule, mai stii cum eram acum 3 ani? :) Tu nici nu erai …

2002 parca